Oamenii ca mine

Some people are just born with tragedy in their blood.

Exista o placere ciudata pentru oamenii ca mine in a suferi. Cautam toate metodele posibile, fiecare mai dureroase si mai daunatoare, pana simtim ca ardem, plesnim, plangem de durere. Ne prostim si ne mintim ca ne cautam fericirea, cand de fapt, cautam pe fundul paharului orice lucru care ne poate face sa suferim.

Ne dam inima ca prostii. Ca prostii, jur, dam inima pe un pahar de tequilla, doar sa ardem de iubire pana explodam in lacrimi, pana cand, 100 de kilometri la ora, nu mai respiram.

Poate ca mai trist este ca nu vrem, de fapt, niciodata sa murim. Ne este o groaza de moarte, la fel cum copiiilor mici le este frica de monstrii de sub pat dar noi continuam sa ardem ca becurile cu incandescenta, poate-poate ne spargem. Vrem sa traim? Vrem sa murim? Nici eu nu stiu.

Si nimeni nu ne iubeste mai mult decat podeaua, cand ni se inmoaie picioarele si parca nu ne incapem in piele. Si nimanui nu-i pasa.

-Ce faci?

Mi-a intrerupt sirul gandurilor cu parul blond atingand usor spatele meu gol. Eram intins pe burta in patul ei, incapabil sa fac si cea mai mica miscare, parca paralizasem si nu-mi mai incapeam in piele. Mi se intampla.. Prea des, poate, si in momentele acelea vroiam sa fug, sa ma ascund sub o piatra mica, sa fiu o granula de nisip, sa nu mai exist.

Mi-am tras pantalonii pe mine si am lasat-o in mijlocul patului, cu ochii mari, uitandu-se dupa mine. Nu m-am intors niciodata si nu mi-a convenit niciodata ca ma iubea atat de mult. Nu ma facea sa sufar si nu-mi placea. Eu trebuia sa o iubesc mai mult, asa trebuia sa fie.

N-a fost prima data.. N-a fost nici ultima.